Ce bine era pe vremuri…
Mai auzeam întâmplător câte un bătrânel rostind aceste cuvinte și mă amuzam. Nu înțelegeam la ce se referă, de ce au o plăcere din a trăi în trecut, dar mai ales, chiar atât de captivantă era viața pe vremea lui ”ceașcă”? Au fost nedumeriri și întrebări puse de un copil. Cum aș fi putut sa înțeleg dacă eram în toiul celei mai frumoase perioade? La acea vârstă momentele trecute păreau cât se poate de absurde.
Uite că am mai crescut un pic și începe să îmi fie dor, încep să înțeleg încet, încet… . Am ”îmbătrânit”. Am început să mă gândesc în special la perioada liceului, atunci când singura mea grijă era teza de mâine. O perioadă ce m-a ajutat să mă dezvolt și să văd altfel realitatea. O perioadă în care am cunoscut persoane ale căror influențe vor rămâne veșnic undeva în mintea mea. Nu am cum să uit acea perioadă deoarece atunci mi-am cunoscut cea mai bună prietenă, singura persoana ce a rămas alături de mine indiferent de situație. Nici în momentul de față nu îmi pot da seama cum de a reușit să îmi suporte zilele întregi de discuții pe aceeași temă și stările mele schimbătoare ca vântul, însă este și acum aici după atâta timp. Pe această cale țin să îi mulțumesc și sper să îmi ierte lipsa de exprimare de care am suferit mereu. Datorită ei am reușit să mă regăsesc și să merg mai departe.
Ceea ce mă face mereu să mă duc cu gândul departe către acele timpuri și întâmplările datorită cărora sunt ceea ce sunt astăzi se leagă bineînțeles de prima persoană ce m-a facut să văd ce înseamnă sentimentele profunde. Poate sună puțin copilăresc să vorbesc despre ”iubirea din liceu”, însă consider că tocmai ea stă la baza personalității fiecăruia. Atunci ne formăm din punct de vedere emoțional. Deasemenea, este perioada în care am trăit cele mai frumoase momente și în care vedeam lumea cu o doză de optimism pe care nu o voi mai recupera vreodată. Pot spune că am avut noroc să întâlnesc toate acestea atât de devreme și să am alături o persoană cu care să pot împărți totul. Cât a durat acel nor fantastic, am avut cu cine să îmi trăiesc propria poveste parcă desprinsă din producțiile Disney. Mi-am pierdut pantofiorul și el l-a găsit într-o zi de decembrie printre fulgi de zăpadă.
Punând toate acestea pe foaie, mă consider norocoasă. Am trecut prin multe aventuri și am rămas cu adevărate povești în bagaj. Povești de care îmi voi aduce aminte cu mare drag în orice moment.
Acum trăiesc alte povești frumoase, însă nu mă pot abține din a afirma: Ce bine era pe vremuri… .
In fiecare clipa …
