Puterea a zece secunde de bucurie pură
Mi-aduc aminte cu plăcere de vremea copilăriei. De bunicii mei, ardeleni, așezați la o aruncătură de băț de locul unde s-a pecetluit Unirea, de simplitatea locurilor și a crezurilor în cele lumești.
Vara era perioada în care răsfățul era rudă bună cu ciurda de copii, alergând nebună pe străduțele Zlatnei, trecând cu ropot de picioare podul din lemn de peste Ampoi, încântați de zgomotul care trezea din letargia caniculei câinii locului. În spatele gardurilor apăreau capetele îmbrobodite ale bătrânelor care ne declarau război, preț de o trecere prin fața porții, amenințându-ne că vor da drumul câinilor sau că ne vor rupe picioarele.
După o zi de preumblat razna, călcând casa fiecăruia dintre noi după o cană de apă și un colț de pâine, și de rostogolit pe iarba verde a delușoarelor mărginașe pline cu aluni sălbatici, intram spre seară în curtea bunicilor. În pragul casei mă aștepta bunica cu prosopul în mână, certându-mă cu blândețe pentru fiecare genunchi zdrelit sau zgârietură de pe mâini. Liniștea serii se lăsa promițând o nouă zi de haiducie.
Aproape toți avem o astfel de amintire. Mai târziu, încercăm să o împărtășim copiiilor noștri, dorind să le arătăm că viața este mai frumoasă în culori simple. Unii dintre ei, cred că din oarece politețe, ne lasă să povestim, întorcându-se apoi cu fața spre computer. Alții, ne ascultă cu o ureche și ne ignoră cu un ochi spre telefonul performant, prins într-o discuție pe chat.
Oricât de frumoase ar fi poveștile noastre, le părem rupți din tablou. Fiică-mea, mi-a replicat odată: „Nu pot să cred c-ai făcut tu nebunia asta!“. În mintea lor suntem niște adulți de cele mai multe ori obosiți de viață, stupizi în încercarea noastră de a ține pasul cu noul, refractari și recalcitranți când le arătăm că nu sunt pregătiți să acționeze liber.
De fapt nu asta am devenit?
Când am făcut în fața noastră, ultima dată dovada dorului de copilărie? Nici nu-mi mai aduc aminte când m-am dat ultima oară în leagăn (sau pe leagăn, cum vreți voi!), atât de sus încât să fiu gata să zbor din el la cea mai mică neatenție. Nu m-am mai cățărat în vreun pom cred că de la 12 ani ca, după ce îi atingeam la propriu vârful, să urlu de frică că nu mai pot coborî. Ce Dumnezeu, înălțimea era ispititoare!
Apoi n-am mai făcut nimic decât să lupt să am, să pot și asta în limite oscilante.
Ne creștem copiii lăsându-le libertatea de a alege ce, cu cine, când, cum și unde să trăiască. Normal că au de ales între noi, acei părinți obosiți de mai devreme și cei de vârsta lor, între eroii noștri decrepiți și modelele lipsite de esență. Cresc înțelegând că viața TREBUIE trăită, uneori în patru labe pe „repede înainte“, și nu că MERITĂ trăită. Nici noi nu le arătăm asta: fie din cauză că nu știm, fie că nu avem timp decât pentru a fi responsabili în fața ei.
Imagine asupra bucuriei
Învață, ca mine sau ca dumneavoastră, că inconștiența copilăriei devine nocivă la maturitate. Rezultatul? O imagine deformată asupra bucuriei simple, pure, fără direcție și scop, dătătoare de putere, la care au dreptul fără echivoc.
Luați-vă copilul de mână și arătați-i plăcerea simplă de a pierde timpul făcând lucruri imature, dar nevinovate: culesul castanelor cu praștia, aruncatul cu pietre în luciul apei, plăcerea săritului peste gard. Întâi vă vor privi cu scepticism, apoi veți părea ridicoli. Primul efort depus doar să vă facă plăcere se va transforma în final în bucurie. Bucuria de a fi liber de povara maturizării și de a vedea în voi un prieten, la nebunie, la bine și la rău.
Și mai bine încă, faceți o mică ghidușie ori de câte ori aveți ocazia. Vă garantez că viața va fi mai bună chiar și cu zece secunde în plus!
